Iată că începe războiul declarat banilor, cu primele sale victime: sistemul de pensii elvețian și depozitorii mari de la băncile din toată lumea încep  să simtă impactul cauzat de dobânzi negative, care ar putea să deșire întreaga economie.

Primele victime

Fondurile de pensii elvețiene sunt atacate chiar de banca centrală care ar trebui să protejeze prosperitatea oamenilor. Banca Națională Suedeză (SNB) a tăiat dobânzile atât de mult încât la nivel nominal au ajuns la pragul 0, rezultând de aici o rată cu dobânzi negative. Acest lucru a făcut ca fondul de pensii elvețian să înceapă să retragă bani din bancă și să îi depoziteze într-un seif, din moment ce acum costul de administrare este mai mare decât stocarea banilor la rece.

Cu rata de dobânzi negative, fondul de pensii elvețian are acum onoarea de a plăti banca pentru a le păstra banii. Un administrator de fond de pensii a calculat că ar economisii 25 000 de franci elvețieni pe an pentru fiecare 10 milioane, retrăgându-i din bancă și plasându-i într-un seif.

Rata de dobânzi negative este o unealtă care să forțeze băncile să împrumute bani și să ajute la stimularea economiei. Împingând ratele de dobânzi sub nivelul inflației, băncile ar trebui teoretic să stimuleze creșterea pe măsură ce împrumuturile devin mai ieftine, dar a avut și efectul contrar, făcându-i pe indivizii care nu vor să-și asume riscuri și pe invetitori să se îndepărteze de această zonă, în căutarea profitului. Publicația The Financial Times descrie acest fenomen nou: ”Bine ați venit în Tara Minunilor a lui Alice, o lume cu dobânzi negative, un univers întors cu fundul în sus în care băncile sunt atât de alarmate de ideea de inflație slabă încât trebuie să taie costurile de împrumut sub zero, ca urmare taxând instituțiile financiare pentru a-și lăsa conturile în întuneric.”

Dobânzi negative – nu sunt doar o problemă suedeză

Fondurile de pensii din Elveția nu sunt singurele care resimt efectele acestor rate de dobânzi negative. JP Morgan le-a spus depozitorilor mari că ar impune o ”taxă de utilizare a fișei de balanță” de 1% pe an pentru depozitele care depășesc suma de care au nevoie pentru operațiuni. Scopul este să scape de 100 de miliarde de dolari depozitați, iar clienții pe care îi vizează sunt alte instituții financiare.

În esență, acest lucru devine o rată de dobândă negativă pentru acele depozite. Cu alte cuvinte, este mai scump pentru bănci să plătească dobândă depodenților care îțși țin banii la bancă din cauza ratelor de dobândă foarte mici și a costurilor și legilor din spatele noilor reglementări.

”Pentru că depozitele mari, neasigurate, ar fi motivate să plece cel mai curând, regulile cer acum ca băncile să își mențină rezervele pentru acele depozite pe care nu le pot folosi pentru activități profitabile cum ar fi împrumuturile” scrie Emily Glazer de la Wall Street Journal. ”Asta înseamnă că e mai puțin eficient și profitabil pentru bănci să păstreze aceste sume de bani depozitate”

JP Morgan nu este singura bancă cu această problemă. Citigroup, HSBC, Deutsche Bank, și Bank of America se confruntă cu situații asemănătoare. Cu alte cuvinte, bine ați venit într-o lume a depozitării obligatorie a banilor în seif.

Războiul împotriva banilor

Prețuri mai mici pentru produse, creștere a salariilor care stagnează, încasări mai mici pentru economii și producție domestică netă joasă în economiile dezvoltate sunt toate semne ale unei lumi care sperie băncile.

Bancherii centrali cred că ratele de dobândă negative pot să rezolve această problemă. Și mulți consideră că ar trebui să fie chiar mai mici pentru a stimula creșterea economică. Banii din hârtie fizică sunt o mare problemă în acest sens pentru că este alternativa pentru clienții care vor să își retragă depozitele (cum ar fi pensiile și stocarea în seif).

”Banii de hârtie, banii fizici, oferă o asigurare împotriva ratelor de dobânzi negative, pentru că dacă devin prea mari oamenii își vor retrage fondurile și vor acumula bani” spune economistul Martin Armstrong. ”Mai mult decât atât, banii de hârtie permit băncilor să ruleze. Eliminând moneda fizică, elimini ideea că oamenii ar putea să ceară să-și retragă fondurile de la bancă.”

Moneda electronică transferă de asemenea controlul stocului de bani băncii centrale pentru a implementa orice politică își doresc. Armstrong explică în continuare de ce băncilor nu le plac banii geață.

”Moneda de hârtie este într-adevăr o asigurare pentru ratele de dobândă negativă. Trebuie doar să ne uităm către Elveția pentru a demonstra această teorie. Orice încercare de a impune, să zicem, o rată de dobândă negativă de 5% ar duce la o migrare masivă către cash. Acest lucru a fost demonstrat deja de fondul de pensii din Elveția, care și-a retras banii de la bancă într-un mare fel și acum îl depozitează în seif, în bani gheață, pentru a scăpa de represiunea financiară. Oamenii își vor urmări propriile interese iar ratele de dobânzi negative vor reduce vânzările creanțelor guvernamentale și vor da startul unei curse a băncilor. Asta atâta timp cât există bani de hârtie.”

 Banii gheață, ca depozitare de valoare nu ca mediu de schimb

Acum regulile federale din SUA penalizează băncile dacă păstrează depozite susceptibile la desființare într-un mediu de crisă sau stress. Asta înseamnă orice depozitor (inclusiv alte bănci) care trece de limita de asigurări FDIC de 250 000$, făcând această politică o armă puternică în războiul împotriva banilor.

Așadar, majoritatea depozitorilor mari nu își păstrează banii într-un cont de economii ci în creanțe bine cotate. Aceste creanțe au profit foarte mic, care vine practic din costul stocării pentru a-i păstra la instituțiil emare. În schimb, acest lucru ia sume mari de bani din circulație și nu le folosește ca mediu de schimb ci ca stocare de valori.

Acest lucru a scăzut rezerva de creanțe, în principal a creanțelor sigure de pe piață. Inventarele cu cotă bună de creanțe ale corporațiilor au scăzut dramatic în SUA și Europa cererea de astfel de creanțe a crescut. Acest lucru a făcut ca prețul și profitul să scadă dramatic, într-un punct în care sunt negative odată ce costul noilor taxe implementate pentru depozitare se ia în calcul.

Regulile mai stricte au făcut ca băncile să păstreze și ele mai multe creanțe în fișa de balanță. Cu alte cuvinte, banii sunt pe cale de dispariție dacă nu plătim să îi protejăm.

Paradoxul lichidităților

Paradoxul lichidităților este un termen inventat de analistul Matt King de la Citibank pentru a explica piliticile de ușurare cantitativă și ușurare extremă, care a mânat investitorii către proprietăți riscante petnru a primi o rată mai bună decât aproape 0%.

Conform acestuia, problema a cauzat ”nepotriviri la scară largă între numărul de cumpărători și vânzători”. Acest lucru a avut ca rezultat faptul că investitorii investesc cu toții în același fel în căutarea de profit, dând naștere la paradoxul lichidităților.

”[…]pentru că cu cât băncile centrale vin cu mai multe lichidități, cu atât mai mare vine riscul unui moment al adevărului pentru lichidități – început în piețele de creație corporatiste, disturbă acum creanțele cuvernamentale, monedele și piața de acțiuni.”

O nouă eră pentru bănci

Aceste politici au dus la o distorsiune în piețele de capital și cei mai mulți oameni investesc în același fel (investiții de turmă) exacerbând problema lichidităților. Descolăcirea acestor tranzacții va fi problematică din cauza comerțului unilateral.

Bine ați venit în noua eră a băncilor, în care băncile acceptă bani doar dacă clienții plătesc pentru acest ”privilegiu”. Accesul la piețele de capital este corodat și banii de hârtie se demodează. Când o să fie destul? Cine s-ar fi gândit că băncile vor respinge banii și seifurile de modă veche și afacerile de stocare vor fi parte a acestei noi economii?