La o petrecere, o psiholoagă tinerică, blondă, cu părul prins într-o coadă atât de strânsă că părea să-i tragă toată fața înspre urechi, îmi povestea cu elan că bărbații care au o problemă cu religia, cu autoritățile sau cu guvernul de fapt reflectă prin asta relația defectuoasă cu tații lor.

Cu alte cuvinte, dacă tatăl a fost milităros, o să-l vezi în toate situațiile în care ți se spune ”atâta timp cât stai în casa mea, faci ce-ți spun eu”.  Oricine îți va impune o regulă, va deveni  acel temut tată care nu te lăsa să porți părul lung și o să încerci să te muți în chirie. Aceeași psiholoagă mi-a spus că s-ar putea să fiu depresivă și a încercat să îmi găsească centrii energetici în palmă.

Nu m-a interesat niciodată în mod special psihologia pentru că mi se pare reductivă, dar problema asta cu lupta cu autoritatea mi s-a părut interesantă. Este atât de bizar să nu ai încredere în autorități încât se caută o patologie pentru asta? Standardul de om sănătos este cel care îi aduce ovații liderului? Atunci, mă bucur să aflu că în Korea de Nord tații au o relație de invidiat cu fiii lor de cel puțin 3 generații.

Când vine vorba de autoritățile guvernamentale, problema nu este câtă autoritate au acestea, ci care este scopul autorității cu care sunt ele investite. Cuvântul ”autoritate” mi se pare făcut cumva că induce în eroare. Ne induce în eroare pe noi – pentru că practic nu se subînțelege nici un moment că am avea la rândul nostru vreo putere să îi verificăm – și îi induce în eroare pe ei, dându-le sentimentul că se află undeva în vârful unei grămezi imaginare care îi face mai buni decât ceilalți.

Ce este autoritatea

Mi se pare absurd să folosim cuvântul ”autoritate” de unul singur, plutind într-un eter, ca și când o persoană ar avea dreptul de a face anumite lucruri pur și simplu prin ”investitură divină”. Autoritate într-un domeniu are un sens – cineva a studiat suficient un anumit domeniu pentru ca părerea sa să conteze mai mult decât a celorlalți participanți la discuție. Autoritate de decizie într-o anumită problemă exclude toate celelalte probleme. Poți să ai autoritate de decizie asupra a ce se întâmplă în compania ta, dar când vine vorba despre semafoare și semne rutiere, autoritatea ta se diminuează simțitor.

Mulți nu gândesc așa. Tocmai pentru că de multe ori uităm să îi punem acel apendice cuvântului autoritate și îl folosim de sine stătător, hrănim megalomania unor oameni care o primesc cu brațele deschise. Autoritate să ce? Dacă nu menționezi exact, atunci autoritățile au dreptul să îți fure nevasta, să îți adopte copilul și să se instaleze confortabil în fotoliul tău să vadă meciul sâmbătă seara. În definitiv, au autoritate. De aceea, mulți dintre cei care se află într-o astfel de poziție, autoritățile, fac tot felul de abuzuri pentru că lumea a uitat să le spună că nu este vorba despre un titlu nobiliar, ci despre o responsabilitate.

După umila mea părere, cuvântul ar trebui înlocuit cu ”responsabil de…”. Așadar, să vedem ce responsabilități au autoritățile.

Economia organică

Mă amuză teribil săgețile de la metroul din București care îți arată că, dacă vii dinspre Unirii ar trebui să mergi pe partea stângă iar dacă vii dinspre Mihai Viteazu ar trebui să mergi pe partea dreaptă a culoarului. Toată lumea ignoră nenorocitele alea de săgeți. Nimănui nu îi pasă și mai ales în orele de vârf, când nu ai nici o șansă să îți vezi corpul de la umeri în jos, săgețile respective pur și simplu nu mai există. Oamenii se strecoară pe unde nimeresc și ajung unde trebuie.

Nu e nevoie să fii bucureștean ca să știi despre ce vorbesc. Văzută toată scena de undeva de sus, îți dai seama că oamenii se descurcă, ca un banc de pești care înoată într-un mod ordonat, fără să știe unde se află fiecare participant la trafic, dar știind coordonatele aproximative ale celor 4 sau 5 oameni care îi înconjoară. Nu cred că am văzut vreodată pe cineva care să se învârtă în cerc, căutând disperat săgețile și întrebându-se ”Și eu pe unde trebuie să o iau?”. Și totuși, autoritățile, convinse fiind că oamenii nu sunt în stare să pună un picior în fața celuilalt până când ies din subteran, au considerat că acele săgeți nu sunt nicidecum un exercițiu în futilitate.

Cam același lucru se întâmplă cu economia, care are calitatea de a fi organică. Corectați-mă dacă greșesc, dar legea competiției este absolut naturală. Vrei să supraviețuiești pe piață, trebuie să ai anumite calități care să te facă eligibil pentru clienți. Într-o piață corectă, poți fi penalizat cu falimentul dacă nu pricepi lucrul ăsta.

Datoria autorităților este deci să se asigure că piața este corectă și că nu se formează carteluri, pentru a lăsa legile naturale ale economiei să se desfășoare. Cu alte cuvinte, te ocupi cu protecția mediului. Asta nu înseamnă nici să defrișezi păduri întregi, nici să le comanzi căprioarelor să se împerecheze cu o anumită frecvență pentru a putea să hrănească urșii, adică exact ce face BitLicense în NewYork în aceste momente.

Autoritățile însă crează trei mari probleme

1. Își urmează propriile interese
2. Se află de multe ori pe niște poziții de autoritate fără să fie autorități în domeniu
3. Consideră că întregul ecosistem depinde de ele și fac ceea ce americani numesc micro-management. Consideră că nu ar exista urși și căprioare dacă nu ar exista un decret oficial care să le recunoască existența. Guvernul a spus să se facă lumină, și a fost lumină.

NewYork-ul defrișează economia bitcoin, în ciuda faptului că se consideră un stat capitalist

Autoritățile americane au înțeles că nu au dreptul să abuzeze de funcțiile lor, cel puțin nu în mod evident. Nu și-ar permite niciodată să le spună schimburilor și burselor bitcoin ”ieșiți afară din statul meu”, dar nu pentru că nu și-ar dori să facă lucrul ăsta ci pentru că americanii știu să protesteze.  Nu protestează doar atunci când drepturile lor sunt încălcate, ci atunci când simt că s-ar putea crea un precedent ca și drepturile lor să fie încălcate.

Așadar, un guvern care să spună unei afaceri, pe față, să-și închidă porțile fără a da un motiv clar ar fi tras la răspundere. Trebuie neapărat să vină cu tot felul de decizii ocolite de genul ”aveți dreptul să vă desfășurați activitatea aici dar sub legislativul nostru”.

Nu le-a fost greu să deseneze o hartă legislativă care scoate din ecuație categoric schimburile de bitcoin mici și să spună că ”unde-i lege nu-i tocmeală”.  Cu alte cuvinte, în loc să respecte calitatea organică a economiei și dreptul schimburilor mici de a intra în competiție, au defrișat o parte consistentă din piață iar pe ceilalți i-au supus la niște condiții care sunt doar în avantajul autorităților. Au făcut asta fără să țină cont de cei care cunosc tehnologia bitcoin, fără să consulte specialiștii sau să asculte comunitatea. Cu alte cuvinte, au punctat fiecare dintre cele 3 probleme despre care vorbeam mai devreme, ceea ce pentru un stat capitalist este un lucru de neiertat.

Astăzi, consecințele le suferă companiile și cetățenii New York-ului interesați de moneda bitcoin. Mai târziu însă, ca orice stat care nu adoptă inovația, consecințele le vor simți autoritățile.

Autor – Mădălina Murărescu