Pe M îl știu din liceu, este fratele mai mare al colegului meu de bancă. Are o inteligență peste medie iar asta îl face să vadă lumea altfel. Mergea la olimpiadele la informatică și era per total era un elev senzațional de bun pe câteva domenii cheie, de care era realmente pasionat. L-am ținut minte în primul rând pentru că era primul dintre noi care își pusese scotch pe webcam, ceea ce pe mine mă amuza pe undeva.

M-am întâlnit cu el la București în câteva rânduri, eram prin anul trei de facultate și abia începuse criza americanilor. De la el aflai de multe ori lucruri pe care nu aveai nici o șansă să le afli de la alții. Drept urmare, de la el am auzit pentru prima oară, în treacăt, despre bitcoin. La vremea respectivă eram hipioată și nu pricepeam mare lucru despre economie, nici nu mă interesa ce se petrece cu băncile. Banii erau un concept abstract și îi primeam cu țârâita, jumătate de acasă, jumătate din bursa de la facultate. Nu lucrasem niciodată, poate de-aici atitudinea mea față de bani. Ieșeam de la festivalul de film polonez și am stat vreo două ore de povești despre bănci și economie, subiect care îl interesa mai mult pe el decât pe mine. Mi s-a părut mai activist chiar decât îl țineam minte.

Ne-am reîntâlnit pe Facebook anul trecut, mi-am adus aminte că prin 2009 el era deja bitcoiner și i-am scris câteva rânduri, ca să-i spun că în sfârșit am început să pricep despre ce vorbea el pe vremuri. Am ieșit la un ”pahar de vorbă”. Mi-a povestit din nou despre bitcoin.

A început să mineze de pe la sfârșitul lui 2009 și nu m-ar surprinde să aflu că e printre primii care mina de pe vremea aia la noi în țară. Însamnă că acum ești milionar, așa-i?

”Nu e chiar așa. Încă din liceu țineam mereu calculatorul deschis. Dacă îmi închideam calculatorul simțeam că parcă mi-am pierdut cheile de acasă. Am aflat de bitcoin căutând chestii conspiraționiste despre bănci. Mi s-a părut un experiment interesant, dar nu mă gândeam că o să ajungă undeva. Pur și simplu planul îmi suna bine, lumea era plină de entuziasm și pentru mine era ca o donație, felul meu de a sprijini niște oameni care gândeau frumos, dar idealist. Cred că jumătate din faptul că am minat atunci era doar din compasiune față de ei, mi se părea că oricum sunt puțini cei care îi vor susține. Se pare că m-am înșelat. Oricum, eram o mână de oameni care minau, iar noi la cămin nu plăteam curentul, deci pentru mine costurile chiar erau zero. Aveam un calculator bun, eram încă de pe atunci gamer și aveam o placă video care rădea tot. Dacă tot țineam calculatorul deschis, păstram și un nod și minam fise, am avut la un moment dat vreo 3000 de bitcoini, chiar în 2013. Nu mă interesa prețul.

Bine, chiar dacă nu mă interesa prețul, nu aveam cum să nu aflu că deja crescuse la 800, 1000 de dolari. Parcă totuși nu percutam, nu mă simțeam milionar sau ceva de genul ăsta. Am făcut un calcul și m-am gândit ”interesant, aș avea cam trei milioane de dolari în bitcoin” dar parcă nu erau banii mei, nu eram atașat de ei. Am vândut atunci 8 bitcoini prin Mt. Gox, când prețul era undeva la 800 de dolari și i-am cumpărat maică-mii mașină. Taică-miu murise, eu și fratele meu eram amândoi la București, o lăsasem singură și biata de ea căra cumpărăturile pe jos acasă. Se cocoșa  tot trăgând de traiste de la piață. I-am cumpărat mașina cumva ca să fie înlocuitor pentru copii, să o ajute unde o cam abandonasem noi.

După ce am schimbat banii, la vreo lună cred, Mt Gox a căzut. În portofelul lor îmi țineam eu aproape toate economiile, s-au dus bitcoinii pe care îi minasem. Culmea e că se știa demult că Mt Gox nu e de încredere, știam și eu foarte bine lucrul ăsta. Nu îi mutasem de-acolo din indolență. Nu am tratat niciodată fisele cu seriozitate. Când le-am pierdut mi s-a părut ceva normal, nici nu mi-a fost ciudă. E greu de descris cum m-am simțit. Parcă așa era normal să se întâmple, parcă nici nu au fost ai mei vreodată. Citeam tot felul de chestii pe forumuri, oamenii erau disperați, sunt sigur că unii au căzut în depresie și nu au trecut niciodată peste ideea că puteau să fie milionari. Practic pierduseră biletul câștigător de la loterie, poate că au luat-o razna ca în Două lozuri a lui Caragiale. Eu m-am bucurat de mașină și în rest am uitat de bitcoinii respectivi cu totul. Cred că e un mecanism de apărare, dacă tot pierzi măcar minimizezi pagubele.

Nu m-am înscris în procese, nu am depus plângeri nicăieri. Banii ăia erau buni-pierduți pentru mine și cred că e ciudat cât de repede m-am obișnuit cu ideea. Fratele meu a fost foarte amărât, și acum mai face câteodată calcule – cum ne-am fi făcut noi casă în duplex în București, cum ne-am fi luat nu știu ce mașini, motociclete, cum am fi petrecut toate serile prin Bamboo.

Eu cred că tot ce îți este destinat ajunge într-un fel sau altul la tine. Dacă pierzi ceva, pierzi dintr-un motiv foarte bun. Motocicletele nu m-au pasionat niciodată. În Bamboo a fost de curând incendiul ăsta nenorocit. Nu m-am simțit niciodată milionar, nici în săptămânile alea în care se pare că…teoretic, am fost milionar. Mă bazez pe forțele mele și știu că am toate șansele să câștig bani din ceea ce știu, nu din baftă. Încă mai am 80 de bitcoini într-un portofel, îi țin acolo de ani de zile. Nu am avut până acum nevoie mare de bani, îi țin acolo ca pe un fond de economii. 20 de bitcoini i-am pasat fratelui, ultima dată știu că mai avea 15 din ei. Asta e, e pus pe pierdut, dar sunt fisele lui și nu e treaba mea. Face ”trading la zi”, cum îl numește el. Eu zic că se joacă de-a traderul și că ar fi mai câștigat dacă și-ar folosi alte talente. Din punctul meu de vedere este sindromul fratelui mai mic. Până nu pierde și el 3000 de bitcoini, ar fi culmea să îi reproșez ceva”