Acum mai bine de 5 ani România își făcea un adevărat brand de țară din hackerul talentat care reușește să fenteze securitatea celor mai puternice servere și să spargă cele mai bine securizate baze de date, printre care câteva zeci de servere NASA sau râvnita bază de date a Pentagonului. Pe de cealaltă parte, programatorii români se aflau la mare căutare iar facultățile din Iași și București exportau pe bandă rulantă talente în străinătate. Între timp, faima s-a transformat în infamie iar pentru fiecare hacker a apărut și mia de infractori cibernetici puși pe furat carduri, fără să știe mai mult de două linii de cod învățate pe de rost. Ce s-a întâmplat între timp și cum de a ajuns România de la titlul de capitală a hackingului sportiv la cel de exportator de țepari?

Anonymous România, fără chef de hacking

Mai în glumă, mai în serios, îi întrebam pe niște oameni care administrează o pagină de Facebook numită Anonymous de ce nu iau nici o inițiativă de genul Snowden sau Assange? Am trăit multă vreme cu ideea că Snowden și Assange ar fi trebuit, conform stereotipurilor, să fie români. Practic, ca să construiești un ”whistleblower” nu ai nevoie decât de două elemente care să facă o reacție spectaculoasă – un stat corupt ori o cauză nobilă și niște hackeri talentați. Ambele, s-ar spune, le găsești foarte ușor în România.

Așadar, revin la discuția de pe Facebook – nu că m-aș fi așteptat să dau de hackeri adevărați pe cel mai îndeaproape urmărit  canal de socializare, dar speram să sâcâi vreun elev talentat la programare. Discuția a fost sub-standard(ă). ”Să facă asta [hacking] cine are nevoie de faimă, noi nu avem nevoie de asta ca să știm ce înseamnă ani la răcoare”.

Cum vine asta? Păi, dacă sunteți anonimi, e un fel de ”prinde orbul scoate-i ochii”, nu-i așa? Sau, atunci nu mai suntem anonimi și nu ne mai numim Anonymous.

Ei bine, un stat în care corupția este practic o formă de guvernare și care nu are ”whistleblowers” cu pregătire în hacking parcă nu e candidatul ideal pentru capitala hackerilor (cu tot respectul pentru cele câteva zeci de ex-hackeri deveniți experți în securitate). Cred că într-o Ro ideală politicienilor ar trebui să le fie frică de hackeri.

România – internet ieftin și cu viteză bună, pentru că are specialiști în IT

Da, românii i-au făcut geloși pe americani cu lungimea de bandă și cu prețurile foarte bune din partea providerilor de Internet. Cu mai puțin de 10 dolari, poți să zbori la viteze de 600 MB pe secundă la download și 100 la upload. Totuși, ce-are chestia asta cu prefectura? Adică, dacă ai specialiști în IT, ei vor fi capabili să inventeze și să instaleze Internetul de mare viteză la tine acasă? A! Sau varianta cealaltă, pentru că foarte mulți IT-iști români lucrează pentru străinătate, au nevoie de birouri virtuale dotate cu viteze maxime. Hai să fim serioși, sunt la fel de mulți IT-iști buni în India sau China, iar vitezele pe care ei le au sunt incomparabil mai mici cu cele de la noi. Să spunem lucrurilor pe nume. Furnizorii de servicii își cunosc clientul de zi cu zi – piratul de torenți care vrea să descarce tot sezonul 3 din GoT în 4 de minute. Dacă nu merge, va plăti abonament către competiție.

În plus, instituțiile zonale de la noi sunt foarte îngăduitoare când vine vorba de amplasarea cablurilor de Internet. Bucureștiul arată de parcă Spiderman ar fi luat etnobotanice și ar fi făcut turul Bucureștiului (fără efecte speciale). Practic, toate marile orașe sunt împânzite de cabluri groase, în mănunchiuri cât brațul unui body-builder. De-aia avem banda lată, dar eu personal nu mă plâng decât în rarele ocazii în care ies din casă.

Bitcoin, blockchain și smart-contracts sunt neologisme rare

În România, comunitatea bitcoin numără cu indulgență cam 10 000 de utilizatori, dacă ne luăm după numărul de conturi de pe forumuri și grupurile de socializare pe astfel de teme în limba mea maternă. Adică, cu încă o indulgență, 5% din populație, din care cea mai reprezentativă parte este preocupată de speculă. Bitcoinul este, prin excelență și geneză, moneda programatorilor și hackerilor. Cu toate acestea, cel puțin în Balcani, Ucraina ne-a luat-o cu mult înainte în industria bitcoin. Sunt puțini lideri de opinie în comunitatea românească care chiar au reușit să explice public termenul de bitcoin, iar când au făcut-o în presa main-stream, au fost tratați superficial de gazdele emisiunilor la care au fost invitați.

La ultimele alegeri, problema votului electronic părea deja rezolvată până la următorul mandat. Urmează localele și nimeni nu spune nici pâs de votul pe blockchain, care însă a prins în Ucraina. Sistemul informatic al ANAF-ului este sub-standard. Pe viitor ne putem aștepta să apară un site ANAF care să simuleze statul la coadă, cu oameni care tușesc fără să își pună mâna la gură și cu un Siri care să imite o funcționară plicitisită. MApN a scos în luna februarie la concurs posturi în IT. Printre documentele depuse la dosar se cerea certificare MS DOS (!), pe care unii au obținut-o în ’98, dar care acum este echivalentul revoluționarei dischete.  Este vorba despre o instuție cu o importanță deosebită în stat. Omologii lor din Marea Britanie, Australia ori din statele nordice caută între timp să pună mâna pe tehnologia blockchain. La nord de Dunăre nici nu se pune problema stocarea datelor pe blockchain sau, doamne ferește, un studiu al contractelor smart. E drept, nici alții nu le-au dat de capăt, dar când se va întâmpla, românii probabil că vor adopta tehnologia târziu pentru că nimeni nu vrea să i se înregistreze șpaga pe un blockchain transparent.

Care este legătura dintre nivelul tehnologic al instituțiilor de stat, politica română și hackerul sau programatorul autohton? IT-iștii sunt o marfă excelentă pentru export, care nu stă prea mult pe bară. Iar politica română este cel mai bun motiv ca ei să și accepte să iasă pe alte piețe.