În 2008 începea criza economică, cu epicentrul în SUA. La vremea respectivă circula sintagma în rândul americanilor că bancile sunt “too big to fail”. Prea mari, prea importante, cu ramificații periculoase, așadar nu pot să fie abandonate, lăsate să eșueze.
Din multe puncte de vedere este adevărat – băncile depozitează economiile cetățenilor și, mai important, la băncile centrale se află stocate averile de stat, destinate dezvoltării țărilor. O intrare în faliment a băncii înseamnă un fel de FNI care afectează toți cetățenii, fără discriminare, și care le transmite direct guvernelor, sub sintagma “de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere” că o mare parte din rezerve nu mai există și că, pe scurt, pot să își pună pofta în cui.
Daca la nivel de familie o situație de acest gen creează mari probleme, la nivel de stat poate însemna o reală tragedie.
Guvernul american nu a așteptat să vadă dacă efectele unui default sunt cele preconizate și a acordat asistență financiară prin ordonanță de urgență băncilor amenințate de faliment. Este un lucru bine cunoscut că situația era prevăzută și că, deși știau că se creează această situație, marii bancheri au mizat pe asistență financiară de la stat și ca nu au făcut nimic altceva decât sa mute banii omului de rând către vârful piramidei. O spun analiștii, guvernele, observatorii pieței. Nu și judecătorii, care au condamnat la închisoare un singur bancher elvețian, aproape în mod simbolic. Se pare deci că un individ din Elveția este vinovat pentru criza din 2008.
Pentru cei mai mulți cetățeni, povestea este doar o teorie a conspirației. Mulți nu ar crede că așa ceva se poate întâmpla fără repercusiuni. Se poate, dintr-un motiv simplu. Oamenii de rând sunt prea debusolați de limbajul financiar ca să facă o identificare corectă a problemei și nu știu bine pentru ce să iasă în stradă. Au fost făcuți sa creadă că vinovați sunt cei săraci, s-au întors unii împotriva altora iar revoluția celor 99% a fost difuzată. Fără presiune socială, nu s-a mai întâmplat nimic pe scena politică și nu s-au dat sancțiuni. Este greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă băncile nu ar fi primit acea asistență financiară de la guvernul american. Este posibil sa fi fost o lecție dată băncilor dar plătită și mai scump de guverne. Dilema a fost transata de guvernul SUA prin controversatul “bailout”.
Acum, istoria se repetă în Europa, cu epicentrul de data aceasta în Italia și recul de pe urma Brexitului. Situația delicată a unui posibil faliment bancar s-ar rezolva cu suma de 166 de miliarde de euro, bani de care băncile știu că guvernele ar dispune, cu mari sacrificii. Pe scurt, asistența financiară reprezintă un împrumut de la cetățeni, din taxele care împovărează oamenii și companiile. Acești bani nu mai sunt deci investiți în dezvoltarea pe termen lung, educație și sănătate ci reprezintă taxa de protecție pe care băncile au văzut că o pot primi. Așadar, recurg la un șantaj global, pentru că sunt într-adevăr prea importante pentru a suporta consecințe.
Dacă facem o paralelă, sutele de familii care au făcut împrumut, de bună credință, în franci elvețieni nu sunt nici prea mari nici prea importante să suporte niște consecințe triste și nu beneficiază nici acum nici pe viitor de vreun bailout.
Bitcoinul nu este medicamentul universal pentru toate problemele financiare ale societății. Trăim însă într-o societate în care băncile nu au competiție iar guvernele nu au alternative la banii printati central. Și dacă banca x este într-o oarecare competiție cu banca y pentru clienți, sistemul financiar s-a globalizat și nu pare de înlocuit. Societatea este ținută ostatică de un monstru hrănit de 200 de ani care a devenit invincibil.
Bitcoinul ar trebui să îl înlocuiască treptat, nu în totalitate ci într-un spirit de competiție. Asta însă depinde de omul de rând și de cât poate să priceapă sistemul ca fiind descentralizat.