În fiecare an la Forumul Economic Mondial, avem o mână de subiecte fierbinți care eclipsează orice alte probleme, consumând toată atenția afaceriștilor, oficialilor guvernamentali, profesioniștilor, celebrităților și jurnaliștilor – oamenilor Davos.

Anul acesta, la fel ca anul trecut, Donald Trump a fost subiectul principal la Davos. Asta era însă de așteptat.

În mod remarcabil, cel puțin pentru cei interesați de tehnologia blockchain de când a ieșit din obscuritate (adică de vreo doi ani încoace), blockchainul a fost o uber-temă la evenimentul de anul acesta.

După creșterea masivă de preț a bitcoinului și a altcoinurilor de la sfârșitul anului trecut, și după ce presa a acoperit „explozia cripto”, toată lumea a vrut să afle de ce se fac atâtea valuri.

Cei curioși au putut să sape mai adânc în subiect, la diferitele standuri blockchain afișate în afara perimetrului securizat al conferinței de către mai multe grupuri ca ConsenSys și Consiliul Afacerilor Globale Blockchain.

La aceste standuri de prezentare, cei interesați au putut să ceară informații despre cum funcționează tehnologia și poate să priceapă ce promite tehnologia registrelor distributive descentralizate și a încrederii fără intermediari. Aceasta are implicații în toate domeniile, de la plăți, dezvoltare internațională și piețe financiare și până la Internet of Things, energie, administrarea mediului și identitate.

Unora nu le-a picat însă fisa și sunt semne destul de puternice că pentru participanții la Forumul Economic Mondial de la Ddavos aceste concepte sunt încă departe de acceptarea în masă de către politicieni.

Aceștia au minimizat relevanța tehnologiei și au pus accent pre riscuri.. Este clar că cei care cred în tehnologie mai au de muncă până să îi convingă pe cei mai influenți oameni din lume să iasă din zona lor de confort.

Miopia lui Krugman

Într-un interviu pe care la dat în Davos, prim-ministrul britanic Theresa May a spus că studiază foarte serios niște acțiuni împotriva criptomonedelor, „în special din cauza felului în care sunt folosite, în special de infractori”. În Coreea de Sud, în aceeași săptămână, guvernul a anunțat noi reguli care le cer traderilor să își dezvăluie identitatea.

Cel mai mult a ieșit însă în evidență Paul Krugman, unul dintre economiștii de mare profil, laureat la premiul Nobel. Acesta a fost foarte critic cu criptomondele și cu tehnologia blockchain, de altfel al fel ca Joseph Stiglitz și Robert Shiller.

Krugman a răspuns la un articol din revista New York Times, în care a spus că tehnologia blockchain poate fi rezumată într-o singură concluzie:

„Piața bitcoin este foarte vulnerabilă la manipulări de către jucători necunoscuți. Unul dintre acești jucători ar putea să fie guvernul din Coreea de Nord.”

„Blockchainul este interesant, dar nu este încă foarte clar dacă e util la ceva. Investițiile în bitcoin par încă mai puțin rezonabile decât cele în fuziunea la rece.”

În mod previzibil, comunitatea cripto nu a luat în serios economistul, pe care îl consideră un „dinozaur ignorant”. Pasionații au fost foarte încântați să îi amintească de ce a spus în 1998, când prezicea că „Impactul Internetului asupra economiei nu o să fie mai mare decât al aparatelor de trimis faxuri.”

Să stabilim un lucru. Paul Krugman nu este vreun prost. Să trecem de atacurile la persoană. Cred că este mai constructiv să vedem modul de gândire împământenit al unui economist din mainstream de altfel inteligent, care îi face pe oamenii ca și el să înțeleagă greșit noile structuri sociale create de comunitățile open-source, de modelele de consens distributiv și sistemele de motivare tokenizate.

Krugman și cohorta lui sunt blocați într-un mod rigid de a vedea lumea. Au rămas într-o economie de fraternitate, în ciuda crizei din 2008 care a scos la iveală defecte majore ale modelelor „raționale” de comportament uman.

Când vine vorba de înțelegerea propunerii de valoare a tehnologiei blockchain și de concluzia că „nu sunt utile la nimic”, cea mai mare problemă este că nu reușește să recunoască care este prețul pe care îl plătim pentru încredere.

Costurile ascunse ale încrederii

În primul rând, Krugman are dreptate când spune că minarea este scumpă și nevoia de a menține mai multe copii ale registrului de tranzacții distributiv sunt „bădărane” și „costisitoare”. Un răspuns este că inovațiile ca Lightning Network să rezolve problema. Dar un răspuns mai bun ar fi „comparativ cu ce?”

„Ce-ul” în cazul nostru este definit de costurile implicite și explicite pe care le plătesc organizațiile pentru a rezolva problemele de încredere. Se pare că încrederea costă, iar factura li se taie consumatorilor prin prețuri mai mari și acces restricționat. Este într-adevăr scumpă.

E greu să dai o cifră precisă. Este de ajuns să te gândești la zgârie-norii din lume și la toate instituțiile financiare, toate pline cu contabili care fac audituri și verificări la facturile companiilor, la comenzile de cumpărare și la rapoartele financiare.

Toți încearcă să își împace registrele centralizate separate, iar asta pentru că nu au încredere în registrele celorlalți. Ăsta este costul încrederii.

Costul încrederii poate să fie conceput și prin vechiul adagiu despre pana de curent – cel mai mare preț la curent este la curentul pe care nu îl poți accesa. Sunt tot felul de tranzacții care te pot îmbogăți și pe care nu le putem face pentru că nu putem rezolva problema de încredere.

De exemplu nu putem să facem microtranzacții peer-to-peer între dispozitive pentru Internet of Things fără să le trecem printr-o instituție intermediară. Poate să fie o bancă sau un serviciu de cloud ca Goodle ori Amazon. Asta nu doar că adaugă la costuri și fricțiune, dar constrânge inovația.

Dacă ieși din bula lumii dezvoltate, ia în calcul și excluzia financiară a țărilor din lumea a treia. Costurile celor două miliarde de oameni fără cont bancar este într-adevăr foarte mare. Aici este Krugman miop cu adevărat. Nu poate să iasă din bula lumii dezvoltate. Pretinde că singurul motiv pentru care ai putea să vrei să faci tranzacții electronice cu criptomonede este „ca să cumperi droguri, să comanzi asasinate și așa mai departe.”

Momentul perfect?

Lumea dezvoltată nu este însă cu totul imună la problemele de încredere.

Rezultatele firmei de relații publice Edelman în „Barometrul Încrederii”, făcut public la Forumul Economic Mondial de lal Davos, au fost înspăimântătoare, cel puțin pentru americani.

Acest studiu anual a arătat că încrederea în SUA a scăzut în rândul populației cu 9 puncte. Este cea mai mare scădere din încredere. Scăderea a fost de 23 de puncte în rândul așa-numitului „public informat”. Este cel mai scăzut nivel din toate cele 28 de țări care au fost studiate. Sub Rusia și Africa de Sud.

Ce înseamnă asta? Să ne uităm la Breitbart, care pentru mulți americani liberali este responsabil pentru această ruptură.

Richardd Edelman, directorul firmei de PR, a spus că principalul factor din spatele scăderii încrederii este că „ne lipsesc niște date comune și avem diferențe fundamentale în interpretarea acestora”.

Datele comune au nevoie de un registru comun al adevărului. Știm noi o tehnologie care ar putea să ajute aici.